Placerea aduce durerea

Subiectul asta m-a urmarit mult timp fiind un element ce i-a afectat pe foarte multi din jurul meu, dar si pe mine si nu numai odata. Consider ca este datoria mea sa informez si pe altii despre asa numitele simptome ale fenomenului asa ca voi povesti putin despre modul in care eu m-am intalnit cu sentimentul in cauza insa voi lasa in suspensie relatia timp - persoana deoarece nu cred ca este important cine a facut asta ci faptul ca a facut-o...

Sa spunem ca totul merge super...o saptamana, doua....o luna...cinci luni....apoi persoana de langa tine ia o decizie. Acea decizie te doare....Te macina...Ai vrea sa faci ceva sa schimbi acel lucru insa din prea multa dragoste nu o faci. Ti in tine, te ascunzi dupa o masca fericita si spui tuturor ca este totul ok si ca esti fericit, poate mai fericit ca niciodata pana atunci... Inainte de asta ti-a facut multe promisiuni....Ca iti va fi mereu alaturi, ca vei putea discuta orice oricand. Tu crezi sincer....

Apoi timpul trece....Apar discutii....Totul se acutizeaza ca in final, tu, cel care de la inceput ai sacrificat totul pentru acea persoana, sa ajungi sa te simti vinovat pentru orice. Acesta este inceputul. Iti pierzi noptile incercand sa gasesti o solutie, sa fie totul ca la inceput, ca atunci cand ochii scanteiau la vederea celuilalt. In final gasesti o solutie, poate nu chiar cea mai buna, insa esti bucuros ca ai reusit sa scoti ceva. Inchizi ochii si astepti a doua zi sa ii spui celui de langa tine, cu o lumina calda in ochi, ca ai reusit. Ai gasit o posibila solutie. Celalalt se uita la tine, neintelegand defapt ce vrei sa spui. Ignorand acest aspect datorita flamei fericirii te apuci si expui. Atunci privirea ei/lui se schimba. A realizat despre ce este vorba...In acest moment cu o defensiva riguroasa si pasi marunti de aduce in stadiul in care singur spui despre tine ca esti prost. Un idiot ca te-ai putut gandi la asa ceva...Apoi cu promisiuni desarte ca va fi bine si ca isi va da silinta pleci acasa. Ajungi si te asteapta aceeasi atmosfera lugubra ca si atunci cand ai plecat. Incerci sa te destinzi putin facand lucruri marunte insa nu poti pentru ca restul familiei sesizeaza ca nu faci ceea ce vor ei si acum ei sunt cei ce iti sfarteca gramul de fericire si bunatate care mai ramasese dupa lungul razboi din launtrul tau.

Si tot asa trec zilele mai departe....Te schimbi in speranta ca cel de langa tine va fi fericit fara sa iti pese de suferinta proprie. Faci orice...Apoi, intr-o zi, el/ea disparte. Nu iti mai da micile bucurii ale vietii....Un sms cu "buna dimineata" cand se trezeste sau cand te trezesti...."noapte buna"...."te iubesc"....atunci s-a terminat tot. 

Speriat iti dai seama ca ceva nu este bine. Esti pierdut si speriat. Disperat ca toata munca ta de pana atunci se duce pe apa sambetei....Incerci sa dai de el/ea si sa ii explici ce te doare si sa ii ceri ajutorul...Te lovesti de un raspuns rece: "maine" "nu am chef acum" "asa am simtit eu ca trebuie sa fac". Atunci inima ta se rupe si mai rau. Tocmai ai realizat ca promisiunea de mult facuta, ca vei putea discuta orice oricand si ca iti va fi alaturi, a fost calcata in picioare la fel ca tine. La fel ca orgoliul tau, ca inima ta, ca sentimentele tale, ca toata relatia in care ai investit tot ce ai fost si ai avut.

Inchizi ochii. Ganduri negre iti cuprind mintea iar tacerea camerei tale devine asurzitoare. Ai vrea sa ii mai spui ceva, orice, insa mintea ta este acum latenta. Nu mai poti gandi si te panichezi si mai tare. Ai dori sa vorbesti cu cineva din familie insa sti ca nu ii intereseaza, ca nu le pasa asa cum nu le-a pasat niciodata. Esti constient ca si daca ai vorbi, ti-as spune ceva de genul "haha ce prostanac/a esti...la ce te asteptai oare? si tu chiar ai pus suflet? asa de fraier esti?" 

Da ...ai pus suflet. Ai dorit ceva special in marea de nimicuri in care te scufunzi zilnic din ce in ce mai mult...Iesi pe strada fara sa ai vreun chef de ceva si parca soarta iti este potrivnica. Peste tot in jurul tau vezi numai cupluri zambind. Iti reamintesti de momentele frumoase si lacrimile iti inunda sufletul. Te abtii insa pentru ca sti ca nu ai rezolva nimic. Asa cum toate actiunile tale nu au impresionat-o / nu l-au impresionat pana atunci, nici lacrimile nu o vor face. 

Mergi mai departe si incerci sa te gandesti la ce vei face mai departe. Cauti singuratatea. Iti gasesti alinare in bezna sentimentelor. Oare? 

Nu. Te panichezi. Incepi sa gandesti haotic. Toate te-au incoltit insa nu mai simti presiunea psihica deoarece in final ai ajuns intr-o fundatura. Te asezi jos si te uiti pierdut in neant. Mancarea nu mai are gust, setea nu mai este stinsa de paharul de apa, soarele nu iti mai incalzeste fata acum invinetita de toate loviturile primite....

Si stai, si astepti asa, singur, cu o privire pierduta, fara sa sti defapt ce astepti, strangand in brate ultima amintire pe care o ai....