Copilaria de mult pierduta

Din ce in ce mai des auzim povestile sumbre si triste ale copiilor de langa noi. Din ce in ce mai des ii vedem muncind pentru familiile lor sau pentru ei find satuli de reprosurile zilnice...Ma gandesc acum, ca intr-o oarecare masura toti suntem un copil chinuit...O fiinta care a uitat sa se bucure de nimicurile vietii.

In fiecare dimineata cand ma duc la liceu, merg cu tramvaiul si ma uit in jurul meu...Vad numai fete triste, ingrijorate. Fiecare isi innabusa frustrarea cum poate mai bine inghitind in sec sau punandu-si diferite "masti". Mi-am facut timp intr-o pauza de la scoala si m-am oprit pe un calorifer in speranta ca voi vedea macar o fata calda insa mi-am facut iluzii degeaba. In aceeasi zi m-am oprit pe o banca in parc...Am stat si m-am uitat prelung la oamenii care treceau...Nimeni nu se bucura. Nimeni nu mai sesiza nimicurile vietii care ne dau motive sa mai traim si ziua urmatoare.

Oare de ce nimeni nu mai zambeste cand isi vede un prieten? De ce nimeni nu mai sta pe geam privind afara intr-o zi ploioasa? De ce nimeni nu mai sta pe treptele din Herastrau cu privirea spre lac gandindu-se la cei dragi? De ce pana si familia a ajuns sa fie o alta institutie a statului care nu face nimic altceva decat sa isi ia tributul pentru "serviciile" oferite? De ce de fiecare data cand vedem o privire calda fie avem tendinta sa fugim de ea fie o transformam intr-o privire insetata de durere? De ce atunci cand cineva ne cere ajutorul suntem mereu "prea ocupati"? De ce totusi in ciuda faptului ca toti suntem ocupati, cineva are timp macar sa se gandeasca la noi?

Eu insusi am ajuns sa fiu unul dintre "ei"....